Mihai Razvan Ungureanu (n. 22 septembrie 1968, Iasi) este un istoric si diplomat roman, care a detinut functia de ministru de externe al Romaniei intre anii 2004‑2007. In prezent este director al Serviciului de Informatii Externe al Romaniei.
A absolvit in anul 1992 Facultatea de Istorie‑Filosofie din cadrul Universitatii „Al.I. Cuza” din Iasi. In perioada 1992-1993 a urmat studii postuniversitare la Oxford Centre for Hebrew and Jewish Studies din cadrul Universitatii Oxford, iar la 27 martie 2004 a obtinut doctoratul in istorie moderna la Facultatea de Istorie a Universitatii „Al. I. Cuza” din Iasi, cu o teza cu tema „Convertire si integrare in societatea romaneasca la inceputul epocii moderne”, avandu‑l ca indrumator stiintific pe acad. prof. dr. Alexandru Zub.
Dupa absolvirea Facultatii in anul 1992, Mihai Razvan Ungureanu a devenit pentru o scurta perioada profesor la Liceul de Filologie‑Istorie „Mihai Eminescu” din Iasi. Din acelasi an, este angajat drept cadru didactic universitar de Istoria moderna a Romaniei la Facultatea de Istorie a Universitatii „Al. I. Cuza„ din Iasi, detinand pe rand urmatoarele grade didactice: preparator (1992‑1995), asistent (1995‑1998), lector (1998‑2004) si apoi conferentiar (2004‑2006). In anul 2007, devine profesor universitar de Istoria moderna a Romaniei la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti.
In paralel cu activitatea didactica, prof. dr. Mihai Razvan Ungureanu a desfasurat si o bogata activitate stiintifica, fiind membru al Societatii Romane de Heraldica, Sigilografie si Genealogie a Academiei Romane, filiala Iasi (din 1993), membru al board‑ului stiintific al Fundatiei Soros pentru o Societate Deschisa, Iasi ‑ Bucuresti (1996‑1998), director al Centrului de Studii Romanesti din Iasi al Fundatiei Culturale Romane (1996‑1999), membru al European Association for Jewish Studies din Oxford, Marea Britanie (din 1997), membru al Consiliului Institutului de Studii Genealogice si Heraldica „Sever Zotta” din Iasi (din 1998) etc.
Mihai‑Razvan Ungureanu a sustinut cursuri la o serie de institutii de invatamant superior din tara si de peste hotare: profesor invitat (Gast Wissenschaftler) la Departamentul de Istorie Europeana, Universitatea Albert‑Ludwig din Freiburg im Breisgau, Germania (1993‑1997), profesor asociat la Scoala de Studii Slavone si Est‑Europene, Universitatea din Londra, Marea Britanie (1996‑1998), lector la Scoala NATO (SHAPE) din Oberammergau, Germania (2001-2004), lector asociat la Scoala Nationala de Studii Politice si Administrative din Bucuresti (din 2002), lector la Centrul de Studii de Securitate „George C. Marshall” din Garmisch‑Partenkirchen, Germania (2003-2004).
„Este autor a peste 80 de articole stiintifice si a 5 volume, intre care: „Documente statistice privitoare la orasul Iasi (1755-1828)”, 2 vol. (Iasi, 1997), in colaborare cu prof.univ. Ioan Caprosu, „Marea Arhondologie a boierilor Moldovei” (Iasi, 1998); „Convertire si integrare in societatea romaneasca la inceputul epocii moderne” (2004); „Rumänien (Romania)” in colaborare cu Thede Kahl si Michael Metzeltin (Viena, Münster, 2006); „Intotdeauna loial. Note diplomatice pentru o Romanie moderna” (Bucuresti, 2008). Este editor al „Revistei de istorie sociala” a Universitatii „Al. I. Cuza”, Iasi (din 1996) si coordonator al colectiei Historia a Editurii Polirom (din 1998).”
1. Considerati ca Romania de azi este diferita de cea anterioara anului 1989? Din aceasta perspectiva, se poate vorbi, din perspectiva dumneavoastra, de o magistratura de dinainte de 1989 si de una de dupa 1989?
Nu cred ca sistemul legislativ, dupa care un magistrat judeca, sau cadrul procedural in limitele caruia este tinut sa judece poate defini o frontiera de continut intre activitatea depusa de acest corp profesional inainte si dupa 1989. Romania a beneficiat intotdeauna de un corp de oameni profesionisti, dedicati interpretarii si aplicarii legii, indiferent care erau obiectivele de politica normativa ale societatii. Cred ca aceasta ar trebui sa reprezinte starea de normalitate, in care factorul politic, indiferent de regimul ideologic care ii da contur, este responsabil de identificarea si normarea acelor aspecte din viata cetatii pe care le considera importante pentru functionarea noastra corecta ca indivizi parti ale unui sistem social, autoritatea judecatoreasca fiind chemata sa vegheze la respectarea normelor edictate. Nu incerc prin aceasta sa validez etica ansamblului legislativ sub care functiona justitia romana inainte de anul 1989; cred insa ca nu trebuie sa responsabilizam judecatorii pentru continutul nedemocratic al unora dintre legile regimului trecut sau cu modul in care era organizata administrarea actului de justitie.
Consider insa ca anul 1989 a marcat un punct de cotitura in consolidarea identitatii profesionale si in asigurarea garantiilor legale pentru functionarea impartiala a puterii judecatoresti. Constituirea organismelor specifice de pregatire si de organizare profesionala, prin infiintarea Institutului National al Magistraturii si a Consiliului Superior al Magistraturii, a dat curs unui imperativ social inca actual: nevoia de a beneficia de serviciile unui corp profesional puternic, educat si suficient de matur pentru a se autoguverna si pentru a recunoaste limitele democratice ale acestui exercitiu. Garantiile de independenta profesionala conferite asupra sistemului judiciar nu au fost un capriciu al efervescentei postrevolutionare, ci un imperativ al societatii democratice.
2. Ar trebui trecuta cu vederea colaborarea unor magistrati cu serviciile Securitatii, data fiind experienta si competenta acumulata (stiut fiind ca un bun specialist se formeaza in multi ani) sau ar trebui ca aceste persoane sa fie expuse si indepartate din profesie? Solutia din Germania de Est, unde, dupa caderea zidului si reunificare, judecatorii din perioada comunista au fost indepartati, este cea mai buna?
Nu cred ca avem voie, ca oameni care am trait impreuna aceeasi istorie, sa aruncam anatema asupra unui intreg corp profesional, doar pentru ca a avut nesansa de a lucra intr‑o anumita perioada istorica sau sub un anumit regim politic. Asa cum actul de justitie se aplica particularizat la speta, consider ca eventuala implicare a unui judecator in activitati de politie politica trebuie analizata si, acolo unde este cazul, sanctionata. In acesti termeni inteleg filosofia care fundamenteaza legea romana in materie: o raspundere bazata pe vinovatie individuala, pentru fapte comise contra drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetateanului, a caror savarsire este probata. Legiuitorul roman a dat dovada de intelepciune cand a decis sa nu acorde preeminenta unui demers represiv bazat pe raspunderea colectiva, prezumata absolut, a unui intreg corp profesional.
3. Considerati ca si in prezent, in lume si in Romania, puterea politica exercita influenta sau control asupra magistratilor? In ce modalitate? Prin ce parghii?
Autoritatile de stat legitimate constitutional sa diriguiasca treburile tarii au o singura modalitate de expresie politica in raport cu puterea judecatoreasca: politica normativa, care exprima dreptul legiuitorului de a decide cum trebuie protejate valorile societatii. Intr‑un stat democratic nu exista alta forma de interactiune a factorului politic cu autoritatea judecatoreasca. Constructia sistemului judiciar in ultimii douazeci de ani a eliminat intr‑o mare masura parghiile legale, administrative sau logistice prin care un judecator sa fie facut dependent de orice este extrinsec legii si propriei sale constiinte. Mai ramane ceea ce nici o lege nu poate sa reglementeze: felul in care fiecare dintre noi, judecatori sau nu, ne raportam moral la paradigmele deontologice ale profesiilor noastre; modul in care intelegem sa cladim si sa ne aparam demnitatea propriei conduite. Revenim astfel la autoguvernarea la care ma refeream mai devreme si care da consistenta principiului independentei puterii judecatoresti; aceasta are un corelativ implicit: responsabilitatea magistratilor de a denunta ei insisi orice incercare a fi influentati sau controlati de factorul politic.
4. Daca ar trebui sa va adresati unei instante din Romania, pentru a va ocroti un drept, ati avea incredere in sistem, in general, si in judecator, in special? Exista vreo diferenta intre ceea ce ar trebui sa fie un judecator si ceea ce el este, in realitate? Ce socotiti ca ar trebui sa faca membrii acestui corp profesional pentru intarirea independentei si sporirea increderii publicului in actul de dreptate? Cum ar trebui sa se comporte un judecator? S‑a nascut oare judecatorul ideal?
Daca prin „judecatorul ideal” intelegem magistratul care „imparte dreptatea” intr‑un mod competent si echidistant, atunci vreau sa cred ca sistemul judiciar romanesc este format in primul rand din judecatori ideali. Nu cred ca justitiabilul cauta in instanta un ideal filosofic. Odata ajuns intr‑o formula contencioasa isi rezerva dreptul de a fi pragmatic: vrea sa fie tratat cu respect de un profesionist, ale carui hotarari sa fie articulate doar de lege si de propria sa constiinta si care sa ii ofere o solutie motivata intr‑un termen scurt. Sunt cerinte naturale ale produsului activitatii jurisdictionale oriunde in lume si sunt tot atatea criterii de cuantificare a increderii in sistemul judiciar.
Problema increderii in activitatea judiciara, ingrijorare prezenta in discursul public, reflecta insa o confuzie la clarificarea careia ar trebui sa participe inclusiv cei vizati de aceasta retorica: suprapunerea intre increderea in sistemul judiciar si increderea in sistemul legislativ. Judecatorul interpreteaza si aplica legea, nu o formuleaza. Nu isi edicteaza nici regulile de procedura care ii guverneaza activitatea si care formeaza de atatia ani obiectul criticilor privind lipsa de celeritate a procedurilor judiciare.
Din acest motiv, nu cred ca solutiile privind sporirea increderii publicului in actul de justitie pot suporta un autorat unic si nici nu este echitabil sa cada exclusiv in sarcina unei singure puteri a statului roman. Cred ca este momentul, dupa doua decenii reasezare a sistemului judiciar romanesc, cu reusitele si esecurile acestui proces, sa abordam cu mai multa responsabilitate rolul care ne revine tuturor in efortul de imbunatatire a actului de justitie romanesc.